Schimbarea la faţă a Domnului Iisus Hristos

La şase zile după ce a spus ucenicilor Săi : „Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Matei 16, 28 ; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferaţi : Petru, Iacov şi Ioan ; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt – muntele Taborului în Galileea – ca să se roage.

Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa Sa la Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi mărturisise credinţa în dumnezeirea Sa ; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos ; şi Ioan care mărturisi din experienţa sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca „fiu al tunetului” teologia Cuvântului întrupat.

El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.

„Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimba şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omeneşti – inclusiv trupul – şi a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.

Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o slavă venită din afara după revelaţia din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândea şi pe „veşmintele” Sale, adică asupra lumii din afară dar şi pe lucrurile făcute de activitatea şi civilizaţia omenească.

„El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători” (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Faţă, 12 – PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înşişi schimbaţi la faţă şi primiră prin rugăciune puterea de a vedea şi cunoaste schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).

Semnificaţia teologică

Iisus, împreună cu cei trei, a urcat pe munte ca să se roage şi, pe cînd se ruga El, apostolii, moleşiţi de somn, tresar deodată la o privelişte nemaivăzută: chipul Mîntuitorului s-a făcut altul; faţa Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui se făcuseră albe ca zăpada.

Lucru şi mai neobişnuit: în această lumină, doi bărbaţi stau de vorbă cu Iisus despre Patima şi Moartea Sa în Ierusalim. Erau marii prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie. Ca ieşit din fire, uimit şi mulţumit de ceea ce vedea, Petru a zis către Iisus: „Doamne, bine este să fim noi aici; Dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una şi lui Ilie una“ (Matei 17, 4) – nedîndu-şi seama de ceea ce spunea.

Dar Petru încă nu isprăvise bine de vorbit, cînd ochii apostolilor sînt martorii unei noi surprize – un nor de lumină îi învăluie şi pe ei, iar din nor aud deodată un glas care zice:

„Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L“ (Matei 17, 5).

De spaimă, ucenicii au căzut cu feţele la pămînt. Dar Iisus s-a apropiat de ei şi le-a zis: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi“. Cînd au ridicat ochii, nu mai era decît Iisus singur. Şi El le-a poruncit să nu dezvăluie nimănui nimic din cele ce văzuseră, pînă după învierea Sa din morţi
(calendar  ortodox.ro)

Reclame
Acest articol a fost publicat în Sarbatorim și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Schimbarea la faţă a Domnului Iisus Hristos

  1. Pingback: “Cine nu cade, nu se poate înălţa”, Marin Preda « Supravietuitor's Blog

  2. Pingback: Evenimente ale zilei de 6 august « Supravietuitor's Blog

  3. Pingback: Ars poetica « Caius

  4. Pingback: Eu sunt mai saraca decat in 1989 Voi? « Hai ca se poate!

  5. Pingback: Emil Nolde (7 august 1867 – 13 aprilie 1956), pictor si grafician german expresionist « my heart to your heart

  6. Pingback: Inocentul – XXVII « Ioan Usca

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s